Saturday, September 29, 2007

Instabil

Exista un echilibru in orice, chiar si in lucrurile fara mijloc...
Am fost absent mult timp de pe propriul meu blog. Mi-am incalcat unele promisiuni proprii, printre care si mica mea odisee a imperfectului. Aceasta a fost o incitanta calatorie intelectuala, a imaginatiei, insa aceasta are nevoie de hrana ca orice particica a universului nostru...eseul e gata de mult timp. De dinaintea postarii. Multe pagini. A unei vremi in care eram poate cel mai eu insumi.
Absenta mea a fost, intr-un fel, altarul pe care mi-am depus sacrificiul. Iata ca ma gaseam, in plinul cautarii imperfectului, brusc intr-un climat domestic si, mai mult, personal in care nimic nu mai conta. Pana si propriile mele convingeri erau alungate ca fantezie copilareasca...devenisem brusc un nimic care nu putea sa faca altceva decat nimic. Nu putea prevedea decat nimic. Asta si brusca constatare ca nu voi putea fi nimeni din cine vreau sa fiu, ma seca de putere, ma usca emotional, ma decima mental...
Realizarea, desigur, a venit intr-un moment de respiro. Mare ghinion sa te nasti intr-un cadru domestic care sa te compromita inca din tinerete, care sa te lege de ceea ce e sufocant si inescapabil, sa para sa te exileze si totusi sa iti rapeasca posibiliatea fugii, inlocuind-o cu o maligna dependenta de ea insasi. Si totusi...iata-mi imperfectiunea in claritate ideala: propria-mi teorie, propria-mi cautare, propria-mi fantasma. Imperfectul care genereaza evolutie, care genereaza impulsul de a te imbunatati. Cu cat e mai vorace oprimarea, ineficienta, imperfectiunea, bolnaviciunea, cu atat mai aprig e efortul de a te scutura.
Sunt oameni si oameni, in lumea aceasta. Eu ma numar printre cei care apreciaza valoarea solutiilor de mijloc, care lasa loc ambivalentei si compromisului. Nu cred in extreme, de nici un fel. Moderatia e o stare de fapt atat de tentanta, singura care iti permite mai multe scapari, mai multe rute de acces sau de evadare, si o anume cumpatare a ratiunii; cred cu tarie ca orice exces este o neadaptare, o eroare si un neajuns. De aceea, de obicei ma situez, la nivel emotional, undeva in centru in majoritatea situatiilor. Nu sunt prea zelos sau prea entuziasmat, dar nici nu ploua cu pesimism in mine. E o forma de echilibru, un echilibru prin centrare sau prin punct neutru.
Sunt, insa, alti oameni care cunosc echilibru prin oscilatia extremelor. Entuziasti sau pesimisti extremi, incapabili de stari de mijloc, bagatelizanti sau extrem de dramatizanti. Cu oarecare umor, poate si sarcasm, recunosc ca majoritatea celor care s-au interesectat cu mine, cu aceste trasaturi, sunt de sex feminin. In mintea acestor oameni, lucrurile sunt fie mai rele, fie mai bune decat sunt de fapt. Mai rau, emotional pot fi vibranti sau adanciti intr-o groapa a Marianelor sentimentala. Dar si aceasta e o forma de echilibru... echilibrul prin contrast, prin contragreutati, prin oscilatie...prin anulare a extremelor.
Sunt oare previzibil, pentru ca sunt centrat? Atunci de ce uneori ii consider pe "extremisti" atat de usor de ghicit? Stiu ca tot ce exista in univers trebuie sa se afle intr-o stare de echilibru; asa este si cu aceste feluri de persoane... dar totusi. Suntem oare mental compatibili? Ne intelegem?
Are vreunul dintre noi dreptate? Exista o solutie de mijoc intre centrali si periferici? Sau exista extreme ale acestora?
De ce ma macina, ma seaca de puteri cei oscilanti? De ce trebuie sa ma inconjoare acest univers cu ei? Sunt intrebari importante pentru mine, si deloc teatrale. Mai degraba curiozitatea ma impinge sa pun aceste intrebari, decat auto-lamentarea. Cert este ca deseori ma confrunt cu cei opusi mie ca echilibru, iar toate eforturile mele cunosc un obstacol de felul acestora, sau o mica greutate; prea putin ma ajut de altii ca mine, atunci cand se gasesc cand am nevoie.
Repet, de ce ma trezesc inconjurat de persoane cu care mi-e greu sa emulez fiinta mea, intr-un mod functional? Se prea poate, insa, sa fie si aceasta un soi de echilibru...