Editors - Bullets

Totul le merge bine, si sunt la al doilea album. Fara aberatii publicitare, fara dificultati de staruri precoce, The Editors se tin pe un drum pe care eu il admir sincer. Nu li s-a parut niciodata ca trec prin toata tampenia aceea cu al doilea album. Nu au lovit nici un perete sau blocaj gen "nu avem destule singleuri" sau "suna ca un rahat", a fost totul foarte natural si fluent, si-au scris si inregistrat al doilea album cu aceeasi usurinta si talent cu care l-au realizat pe primul. Si cu acelasi timbru instrumental si vocal cu care m-au obisnuit.
Sunt intr-un constrast crud fata de sabloanele mele personale in materie de indie. Vocea Tom Smith se detaseaza definitiv de estetica voacala a lui Cahleb Followill, care este idiosincratic, ragusit, usor emotiv si retinut; Tom marseaza puternic cu o profunzime de gheata si cu inflexiuni miraculoase. Gros, matur si ondulatoriu, ca o bariera vocala ce indiguieste beaturile procesate si antagonicele ritmica si solistica. Sunt oarecum membri ai acelei ramuri febrile de indie, din care fac parte si elegantii Interpol, Echo and the Bunnymen, Kitchens of Distinction, The Chameleons, Arcade Fire.
Cu totii sunt modesti absolventi de muzica ai Universitatii Staffordshire; acolo s-au cunoscut, acolo s-a nascut The Editors (intai sub numele The Pride, apoi Snowfield, si in forma finala inainte de semnarea contractului pentru "The Back Room"). La fel ca si colegii Interpol, sunt urmasi spirituali ai legendarei trupe Joy Division (de fapt, Tom Smith chiar face niste foarte subtile trimiteri vocale la stilul de interpretare al lui Curtis); stilul acesta inconfundabil m-a frapat inca din 2004, odata cu lansarea albumului "The Back Room" si cu difuzarea ulterioara(iulie 2005) a clipurilor pentru Munich si, mai tarziu, Bullets. De fapt, in aceeasi perioada, si-au relansat singleul Munich si au atins pozitia a 2-a in charturile internationale (lucru inedit pentru o trupa indie, mai ales la debut). Succesul insa, din fericire pentru mine, nu i-a afectat; turneele i-au aratat natural de modesti si oarecum socati de propriul lor succes, mai ales in State.
Tarziu in 2006, s-au reintors in Mare Britanie si si-au montat noul cartier general in Irlanda, unde au inregistrat (effortlessly) toate piesele pentru albumul nou, An End Has A Start. Imediat dupa lansarea acestuia pe 25 iunie 2007, progresul devenise evident, erau mult mai ambitiosi de data aceasta, si inca mai profunzi.
Interpretarea lor e aproape mistica, hipnotizanta. Ambele albume te introduc in transe cognitive, te detaseaza de lume; poetic, sunt foarte simpli. Alegoriile si figurile de stil din textul pieselor sunt nepretentioase si extrem de puternice, in acelasi timp. Marcheaza prin franchete, simplitate si puterea punctului de vedere sustinut corect si sincer, mai degraba decat artificii epatante sau alte infrumusetari fara fond. Instrumental, sunt la fel de suprarealisti si antrenanti ca si Interpol, poate cu un plus de emotie. Sigur merita ascultati.