Tot ce e bun nu moare intr-o zi
"N-am sa mai fiu cum ma stiu/cand iertam/nimic de dat, doar de uitat"
M-am temut la un moment dat de aceste versuri. Si pe buna dreptate. Uneori cand lucrurile se schimba, se pot schimba mai repede sau mai incet. Insa poate cel mai interesant, in astfel de momente, este cand raman anumite relicve, lucruri incompatibile si de care, in mod ciudat, nu te poti scutura.
Trebuie sa dai drumul unor lucruri ca sa poti merge inainte, si, cum am mai spus candva, indiferent ce pierzi sau ce castigi, totul va merge spre ceva mai bine. Nu voi avea vreodata regrete si in unele ocazii speciale iert fara nici un fel de remuscare. Sunt foarte recunoscator persoanelor care m-au iubit si care m-au cunoscut, si sunt foarte recunoscator ca am putut sa le cunosc si sa le iubesc.
Viata merge mai departe. Renunti sa mai incerci sa recompui piesele unei vieti de pe-acum trecute, si te inscrii in registrul unei noi vieti. Insa ce te faci cand te trezesti, brusc, ca anumite elemente ale noii vieti brusc incurajeaza mai puternic tocmai ce incerci sa uiti?
Intr-o ipostaza in care se instalase uitarea, si o doreai, cel mai confusing este ca aceasta brusc sa inceteze. Ma cunosc. Stiu ca uit, si ca voi uita, si vreau sa uit. Este esential de fapt sa uiti, mai ales cand incarcatura emotionala ce e atasata unora din lucrurile pe care vrei sa le uiti, este foarte puternica. In concordanta cu uitarea si cu mersul mai departe, apar noi fatete ale vietii tale, noi oportunitati, incepi sa iti faci planuri, cunosti oameni, etc.
Dar, cateodata, planurile tale ajung intr-un punct in care nu numai ca nu mai intra in conflict cu viata veche, ci chiar, brusc, sugereaza o foarte mare compatibilitate cu anumite lucruri cu adevarat importante ale acesteia. Lucruri de care brusc iti aduci aminte, incepand cu cateva ganduri, si ajungi la cascade coplesitoare de emotii, senzatii, vorbe, soapte, saruturi, lucruri pe care nu le mai vrei, lucruri pe care credeai ca le-ai uitat, lucruri de care nu mai ai nevoie pentru ca ... nu mai ai ce face cu ele. Si dupa ce fierul rosu al acestor amintiri face o tura-doua prin mintea si inima ta, te relaxezi, te duci inapoi la trebuirle tale si atunci te loveste: motivul pentru care au reaparut este pentru ca viata noua le permite.
Sau, mai degraba, viata mea le permite. In continuare as prefera sa nu ma simt asa, pentru ca it's pointless. Este latura mea idealist-romantica care kicks in, wishful thinking, vise de intregire si alte asemenea ganduri si sentimente. Dar letting go means letting go, so does moving on. Oare ar trebui sa mai incerci sa mai potrivesti lucruri vechi cu lucruri noi? Oricat de meaningful sunt? [to be continued]
M-am temut la un moment dat de aceste versuri. Si pe buna dreptate. Uneori cand lucrurile se schimba, se pot schimba mai repede sau mai incet. Insa poate cel mai interesant, in astfel de momente, este cand raman anumite relicve, lucruri incompatibile si de care, in mod ciudat, nu te poti scutura.
Trebuie sa dai drumul unor lucruri ca sa poti merge inainte, si, cum am mai spus candva, indiferent ce pierzi sau ce castigi, totul va merge spre ceva mai bine. Nu voi avea vreodata regrete si in unele ocazii speciale iert fara nici un fel de remuscare. Sunt foarte recunoscator persoanelor care m-au iubit si care m-au cunoscut, si sunt foarte recunoscator ca am putut sa le cunosc si sa le iubesc.
Viata merge mai departe. Renunti sa mai incerci sa recompui piesele unei vieti de pe-acum trecute, si te inscrii in registrul unei noi vieti. Insa ce te faci cand te trezesti, brusc, ca anumite elemente ale noii vieti brusc incurajeaza mai puternic tocmai ce incerci sa uiti?
Intr-o ipostaza in care se instalase uitarea, si o doreai, cel mai confusing este ca aceasta brusc sa inceteze. Ma cunosc. Stiu ca uit, si ca voi uita, si vreau sa uit. Este esential de fapt sa uiti, mai ales cand incarcatura emotionala ce e atasata unora din lucrurile pe care vrei sa le uiti, este foarte puternica. In concordanta cu uitarea si cu mersul mai departe, apar noi fatete ale vietii tale, noi oportunitati, incepi sa iti faci planuri, cunosti oameni, etc.
Dar, cateodata, planurile tale ajung intr-un punct in care nu numai ca nu mai intra in conflict cu viata veche, ci chiar, brusc, sugereaza o foarte mare compatibilitate cu anumite lucruri cu adevarat importante ale acesteia. Lucruri de care brusc iti aduci aminte, incepand cu cateva ganduri, si ajungi la cascade coplesitoare de emotii, senzatii, vorbe, soapte, saruturi, lucruri pe care nu le mai vrei, lucruri pe care credeai ca le-ai uitat, lucruri de care nu mai ai nevoie pentru ca ... nu mai ai ce face cu ele. Si dupa ce fierul rosu al acestor amintiri face o tura-doua prin mintea si inima ta, te relaxezi, te duci inapoi la trebuirle tale si atunci te loveste: motivul pentru care au reaparut este pentru ca viata noua le permite.
Sau, mai degraba, viata mea le permite. In continuare as prefera sa nu ma simt asa, pentru ca it's pointless. Este latura mea idealist-romantica care kicks in, wishful thinking, vise de intregire si alte asemenea ganduri si sentimente. Dar letting go means letting go, so does moving on. Oare ar trebui sa mai incerci sa mai potrivesti lucruri vechi cu lucruri noi? Oricat de meaningful sunt? [to be continued]
Comments