Odiseea Imperfectului (2)
[...]
Meşterii rămân fără slujbă; de asemenea, agricultura tradiţională suferă şi ea şi mulţi agricultori nu reuşesc să se adapteze la mecanizare. Alţii, în schimb, sunt favorizaţi din plin de creşterea exponenţială a metodelor de îmbunătăţire a standardelor vieţii – cei stabili economic ( de cele mai multe ori, vechile familii nobiliare sau industriaşi proaspăt îmbogăţiţi) au la dispoziţie metode mai bune de a se educa, de a călători, de a-şi procura bunuri superioare şi de a beneficia de medicina modernă. Treptat, încep să se distingă cele trei clase ale societăţii capitaliste. Numeric însă, cei aflaţi în bunăstare – bancheri, industriaşi, medici etc. – erau net inferior celor care alimentau producţia industrială – lucrătorii din fabrici, mineri, agricultori etc. Ideologia comunistă dezvoltată teoretic de Marx şi Engels privea acest tip de societate din alt punct de vedere: societatea era divizată între deţinătorii mijloacelor de producţie (bancheri, industriaşi – cei puţini) şi cei care asigurau producţia şi forţa de muncă – clasa muncitoare, cei mulţi. Reprezentarea economică şi socială însă era neproporţioanlă; fiind adepţii unei filosofii economice în principal englezeşti (Adam Smith), comunştii considerau că omul aduce factorul valoare în bunul produs şi că majoritatea acestor bunuri trebuiau distribuite înapoi către muncitori, cei mulţi, nu către cei înstăriţi care profitau în cea mai mare parte de aceste produse. De asemenea, valorile sociale şi gestionarea politică se făcea conform deţinătorilor mijloacelor de producţie; în viziunea marxistă, clasa muncitoare trebuia să ia frâiele tocmai pentru că era cea mai numeroasă. Iată, perceprea unei imperfecţiuni, unei injustiţii care creează prejudicii şi suferinţe unei mase de oameni determină schimbarea unei societăţi – concret, sa înfăptuit prin revoluţia bolşevică şi după aceea prin alte revoluţii în Europa, Asia şi mai ales America Latină.
Până la urmă, conceptul economic major pe care se baza comunismul s-a dovedit nefezabil: capitalul economic „comun” ( de unde şi numele ideologiei) nu a reuşit să recompenseze clasa muncitoare atât de idealizată, şi aceştia au ajuns să sufere consecinţele acestui eşec – nu trebuie să ne uităm mai departe de propria noastră ogradă ca să înţelegem care au fost aceste consecinţe. Lipsurile materiale au avut ca şi consecinţă revoluţiile de la sfârşitul deceniului opt al secolului trecut – revoluţii mobilizate de suferinţa unui număr semnificativ de oameni şi de lipsurile acelui sistem politic şi economic.
Până la urmă, fiecare revoluţie socială sau schimbare ideologică admite o utopie la care aspiră. Fiecare se naşte din dorinţa de a repara sau ameliora o imperfecţiune, şi ceea ce o naşte este suferinţa. Asistăm la o evoluţie continuă a societăţii umane ( aşa ceva era clar, desigur, deci nimic nou sub soare) catre un ideal al perfecţiunii. Fiecare utopie sociopolitică până la urmă asta este: o perfecţiune, o stare de perfect şi deci o lipsă de imperfecţiuni şi suferinţe.Utopiile însă sunt imposibile, şi nici nu merită să mai întreb dacă perfecul e posibil. Perfectul e o imposibilitate fundamentală a universului nostru, o abstracţiune umană. De ce? Pentru că perfectul nu permite evoluţia. Fără suferinţă, fără defecte sau lipsuri, nu poate genera impulsul de a le corecta. Dar, aţi putea întreba, ce nevoie mai ai de evoluţie dacă atingi perfectul? Dacă societatea umană evoluează, nu e logic să presupui că la un moment dat, oricât de departe în viitor ar fi, ea se va apropia cât mai mult de perfect până ce îl va atinge? Şi evoluţia de acolo nu va mai fi necesară? [to be continued]
Până la urmă, conceptul economic major pe care se baza comunismul s-a dovedit nefezabil: capitalul economic „comun” ( de unde şi numele ideologiei) nu a reuşit să recompenseze clasa muncitoare atât de idealizată, şi aceştia au ajuns să sufere consecinţele acestui eşec – nu trebuie să ne uităm mai departe de propria noastră ogradă ca să înţelegem care au fost aceste consecinţe. Lipsurile materiale au avut ca şi consecinţă revoluţiile de la sfârşitul deceniului opt al secolului trecut – revoluţii mobilizate de suferinţa unui număr semnificativ de oameni şi de lipsurile acelui sistem politic şi economic.
Până la urmă, fiecare revoluţie socială sau schimbare ideologică admite o utopie la care aspiră. Fiecare se naşte din dorinţa de a repara sau ameliora o imperfecţiune, şi ceea ce o naşte este suferinţa. Asistăm la o evoluţie continuă a societăţii umane ( aşa ceva era clar, desigur, deci nimic nou sub soare) catre un ideal al perfecţiunii. Fiecare utopie sociopolitică până la urmă asta este: o perfecţiune, o stare de perfect şi deci o lipsă de imperfecţiuni şi suferinţe.Utopiile însă sunt imposibile, şi nici nu merită să mai întreb dacă perfecul e posibil. Perfectul e o imposibilitate fundamentală a universului nostru, o abstracţiune umană. De ce? Pentru că perfectul nu permite evoluţia. Fără suferinţă, fără defecte sau lipsuri, nu poate genera impulsul de a le corecta. Dar, aţi putea întreba, ce nevoie mai ai de evoluţie dacă atingi perfectul? Dacă societatea umană evoluează, nu e logic să presupui că la un moment dat, oricât de departe în viitor ar fi, ea se va apropia cât mai mult de perfect până ce îl va atinge? Şi evoluţia de acolo nu va mai fi necesară? [to be continued]
Comments